Teoria dezvoltarii psihosociale Erik Erikson

“Exista un singur mod de a intelege oamenii, anume a nu ne grabi sa-i judecam, ci de a trai in preajma lor, a-i lasa sa se explice, sa se dezvaluie zi de zi si sa se zugraveasca ei insusi in noi” - Charles Sainte Beuve

Exista numeroase teorii asupra personalitatii, lucru datorat existentei multitudinii de cai pentru explicarea naturii personalitatii.

Dezvoltarea umana are loc in salturi, numite in literatura romaneasca de specialitate „salturi calitative”. Pornind de la teoria discontinua asupra dezvoltarii, se poate realiza o reprezentare clara asupra procesului de dezvoltare, imaginat ca un segment de dreapta, cu doua limite ce tin de ontogeneza – la un capat nasterea, la celalalt capat moartea – iar intervalul dintre cele doua capete ale segmentului fiind impartit la randul sau in subsegmente, respectiv in stadii si substadii de dezvoltare. Pentru exemplificare, psihologia a studiat mai mult varstele umane. In general, se accepta urmatoarea periodizare a dezvoltarii, intalnita in literatura de specialitate:

· perioada prenatala sau intrauterina = conceptie-nastere;

· 0–1 an = perioada sugarului;

· 1–3 ani = perioada anteprescolara sau prima copilarie;

· 3–6/7 ani = perioada prescolară sau a doua copilarie;

· 6/7–10/11 ani = perioada scolară mica sau a treia copilarie;

· 10/11–14/15 ani = pubertatea, care corespunde gimnaziului, respectiv perioada scolara mijlocie;

· 14/15–18/20/25 ani = adolescenta, urmata de adolescenta prelungita sau intarziata sau postadolescenta;

· 20/25-40 ani – tineretea sau adultul tanar;

· 40-65 ani – maturitatea sau adultul matur;

· peste 65 de ani varsta a treia, intalnita si sub denumirea de batranete, senectute sau senescenta.

Asadar, stadiul de dezvoltare reprezinta o perioada dintr-o secventa de dezvoltare mai larga, fiecare cu specificul si caracteristicile ei, cu abilitati, comportamente, motive, sentimente sau emotii, intalnite si acestea in literatura de specialitate sub denumirea de „acumulari cantitative”, ce formeaza impreuna un tot unitar, cu o structura coerenta. Cele mai multe teorii ale personalitatii considera ca individul parcurge de-a lungul existentei sale stadii de dezvoltare, care urmeaza unul dupa altul. Oricum, cercetarile privind evolutia stadialitatii umane au existat si continuă pana astazi.

Erik Erikson s-a nascut in data de 15 iunie 1902 în Frankfurt, Germania. Este unul din cei mai importanti continuatori ai lui Freud, a carui teorie are relevanta pentru psihologia dezvoltarii copilului. Interesul lui Erikson pentru dezvoltarea copilului creste dupa ce incheie studiile Institutului Psihanalitic din Viena, cand debuteaza preocuparile sale privind tratamentul si educatia copiilor.

Desi el insusi influentat de ideile lui Freud, teoria lui Erikson se deosebeste intr-o masura importanta de cea a primului. Ca si Freud, Erikson credea ca personalitatea se dezvolta intr-o serie de stadii predeterminate; spre deosebire de stadiile teoriei psiho-sexuale a lui Freud, teoria lui Erikson descrie impactul experientei sociale de-a lungul intregii existente.

Erikson propune perspectiva dezvoltarii psihosociale, considerand ca dezvoltarea este un proces care dureaza de la nastere pana la sfarsitul vietii. Acesta accepta teoria dezvoltarii psihosexuale a lui Freud mergand in paralel pe coordonate de varsta pe primele 5 stadii, dar spre deosebire de Freud, Erikson pune accent asupra IDENTITATII. El imparte durata vietii unui om in 8 perioade, pe care le numeste stadii psihosociale, fiecare perioada fiind asociata cu o problema diferita sau criza ce trebuie rezolvata. Prin parcurgerea fiecarei etape, fiinta umana isi adauga o noua dimensiune personaliatii sale.

“Teoria lui Erik Erikson propune o stadialitate a dezvoltarii cunoasterii sinelui in interactiunea cu ceilalti, respectiv, accentueaza asupra mediului social al dezvoltarii copilului. Influentele mediilor fizice, sociale, culturale si ideatice actioneaza ca parteneri ale proceselor biologice si psihologice, innascute, care modeleaza dezvoltatarea personalitatii individului.” ( G. Sion, 2009, pg. 39)

Primul stadiu de dezvoltare psihosociala incepe de la nastere pana la 1 an, criza fiind reprezentata de lupta dintre incredere si neincredere. In aceasta etapa se formeaza sentimentul de incredere sau neincredre in ceilalti; copilul fiind nevoit sa aiba incredere in cei care il ingrijesc, in functie de ingrijirea si dragostea primita, acesta va creste cu o atitudine increzatoare in mediu (in cazul in care in aceasta perioada nevoile sale sunt satisfacute) sau cu o atitudine nesigura si tematoare fata de viata (atunci cand nevoile sale nu sunt satisfacute intr-un mod favorabil).

Cel de-al doilea stadiu are loc intre varsta de 1 an si 3 ani, unde are loc criza intre autonomie si indoiala. Se dezvolta sentimentul de incredere in sine si de siguranta, atunci cand copilul este incurajat sa incerce sa faca anumite lucruri singur fara ca parintii sa isi manifeste dezaprobarea in caz de nereusita, in caz contrar copilul isi va pierde increderea in sine si va fi rusinat de propriile actiuni.

Intre varsta de 3 si 6 ani are loc cel de-al treilea stadiu, cand apare conflictul intre initiativa si culpabilitate. O rezolvare pozitiva determina un simt al initiativei (abilitatea de a planui si initia noi actiuni), pe cand o rezolvare negativa determina un simt al vinovatiei relativ la propriile planuri si un simt al inabilitatii de a-si ghida propriul viitor.

Nevoia de a produce lucruri, competenta versus sentimentul de inferioritate apar in cel de-al patrulea stadiu, intre varsta de 6 si 12 ani, cand apare prima comparatie sociala. Copilul devine treptat implicat in rezolvarea de sarcini cum ar fi cerintele scolii, necesitatile casei si alegerea jocurilor; daca va rezolva cu succes sarcinile atunci aceasta va dezvolta un simtamant al competentei sau al increderii in sine, in caz contrar se va dezvolta la copil un sentiment de inferioritate.

Adolescenta, stadiul cinci are loc intre varsta de 12 si 18 ani, criza este determinata de identitatea de sine versus confuzia de rol. In aceasta perioada, adolescentul cauta sa-si formeze si sa isi dezvolte o identitate, acestia se implica in diverse roluri ocupationale, sexuale si educationale. Se pierde, se renunta la identitatea de copil si se construieste cea de adult, o persoana cu identitate pozitiva, capabila, puternica. Daca nu se reuseste aceasta trecere se va naste o persoana cu identitate confuza sau negativa, antisociala. (“Rolul reprezinta ansamblul comportamentelor pe care altii le asteapta de la noi, in mod legitim.” - S. Marica, 2008, pg 29)

Cel de-al saselea stadiu, are loc intre varsta de 18 pana la 25/30 de ani, corespunde opozitiei dintre intimitate si izolare. Caracteristicile principale acestei perioade sunt dragostea si relatiile inter-umane; tanarul adult invata sa se imparta unei alte persoane, se dezvolta relatii profunde si de lunga durata, in cazul in care individul nu isi gaseste partenerul se ajunge la izolare sociala.

“Intimitatea face parte integranta din “motorul viu” al fiintei noastre psihosomatice si confera adesea individului reale surse de adaptare si eficienta sociala. Ea asigura motivatiile noastre fundamentale, ca si actiunilor pe care le intreprindem, o sursa nelimitata de energie, o rezistenta crescuta la stres, o miraculoasa “intimidate psihosociala” pe arena atat de diversa si imprevizibila a existentei. Si este firesc sa fie aaa, pentru ca prima functie a intimitatii este dezanxietarea si consolidarea sentimentului acceptarii de sine, a recunoasterii si conformarii importantei si valorii fiecaruia pentru celalalt.”(E. Niculescu, 2007, pg 53)

Stadiul al saptelea, intre varsta de 30 si 65 de ani, criza este creeata de conflictul intre realizare si stagnare. In aceasta perioada adultul simte nevoia de a fi productiv pe plan profesional si parental, dar si nevoia de a impartasii din experienta acumulata. Daca individul este singur in acest stadiu, are loc oprirea evolutiei, limitarea sociala si exagerearea preocuparilor fata de sine.

Ultimul stadiu este batranetea, dupa varsta de 65 de ani, conflictul apare intre integritate psihica si disperare. In aceasta perioada individul isi evalueaza realizarile, apare satisfactia pentru propria viata si acceptarea mortii; persoana va avea un sentiment al integritatii. Daca individul nu este împlinit, multumit acesta se va simti neputincios, disperat ca viata sa a fost neimplinita si ca se va sfarsi astfel.

Cercetarile lui Erikson si scrierile sale au extins gandirea psihanalitica la domenii cum ar fi: antropologia culturala, psihologia sociala, dezvoltarea copilului, psihologia gestaltista, literatura si arta. Opera lui Erikson vine in sprijinul profesionistilor cu un suport care depaseste cercurile psihanalitice ale teoreticienilor si practicantilor – intre acestea fiind activitatile sociale, educatia speciala, educatia timpurie, ingrijirea copilului, psihiatria, psihologia si consilierea confesionala.

Bibliografie:

1. Niculescu E., (2007), Despre sexualitate…, Bucuresti, Editura Nelmaco;

2. Papalia D. E., S. W. Olds, R. D. Feldman, (2010), Dezvoltarea umana, Bucuresti, Editura Trei, editia a XI-a;

3. Taranu A.M, si Florea N.M., (2008), Pedagogie – curs de formare initiala pentru cariera didactica, Bucuresti, Editura Fundatiei Romania de Maine;

4. Sion G., (2009), Psihologia varstelor, Bucuresti, Editura Fundatiei Romania de Maine;

5. Marica S., (2008), Introducere in psihologia sociala, Bucuresti, Editura Fundatiei Romania de Maine;